Drumuri private

Cum, nu ştiţi ce sunt alea drumuri private? Vă spun eu. Sunt nişte alei, cam ca nişte străzi aşa, doar că sunt făcute de un cetăţean, să-i spunem Ion, pe „personă fizică”. Pentru sufletul lui! Aşa cum unu îşi face o casă sau altul o livadă mai e cîte unul care îşi face un drum. Degeaba zicem noi dar în viaţă e bine să mergi pe drumul tău!

Bun, şi care-i chestia? N-are voie omu’ să facă ce vrea cu proprietatea lui? Dacă vrea să-şi fac un drum, n-are decît. Păi da, n-ar fi nimic aşa de extraordinar dacă lucrurile ar rămîne aşa. Doar că, după un timp, pe Ion al nostru îl loveşte aşa o dorinţă de a face bine, de a fi milostiv. „De ce să am io atîtă avere şi alţii deloc?”, îşi zice, „Îmi e şi milă de ăştia. Ia să le dau bă ceva şi lor, să mă pomenească. Hai bă să le dau drumu’ meu.” Şi proprietarul îşi „donează” drumul, cel făcut după mintea şi priceperea lui.

Şi primăria acceptă. Că doar e donaţie, nu costă nimic. Şi uite aşa, din drum privat, făcut aşa cum a considerat omu’, se transformă poteca lui în drum public. Şi acum apare „chestia”. Că Ion nu era arhitect. Sau poate că era doar că atunci cînd şi-a făcut drumu nu l-a interesat sau nu s-a gîndit ca ar avea nevoie şi de … trotoar (!?) Şi i-a ieşit ceva de genul ăsta:

Strada Tablitei toamna
Masina de gunoi pe strada Tablitei

 

În exemplu de mai sus este vorba de strada Tăbliţei, din sectorul 1, foarte aproape de Herăstrău

În realitate Ion moştenise/cumpărase o parcelă de forma unui dreptunghi care avea deschiderea, adică latura comună cu drumul pulic, mult mai mică decît cealaltă latură. Ca să-l poată vinde mai repede şi mai scump trebuia parcelat, împărţit în mai multe bucăţi. Şi pentru ca accesul la fiecare parcelă să se facă dintr-un drum normal ar fi însemnat să aloce pentru acel drum o cotă foarte mare din terenul iniţial. În unele cazuri mai mult de 30%. Imens. Cum să-şi asume o asemenea pierdere?

Păi cum, Ion face după capul lui? Nu era vorba aia, „unde-i lege nu-i tocmeală.” Vorba era, dar legea nu. Mai corect zis, nu mai era. Pentru că fusese odată dar între timp dispăruse. Au avut grijă politicienii noştrii. Vreau să fac o paranteză aici. Nu poţi fura sute de milioane, miliarde aş zice, într-o ţară de oameni corecţi şi cinstiţi. Exclus. Pînă la urmă oamenii se vor revolta, vor găsi o metodă să te oprească. Aşa că trebuie să le dai şi lor ceva. Să-i laşi şi pe ei să fure cîte puţin. Să-i laşi să aleagă între săraci dar cinstiţi şi bogaţi dar „cinstiţi ca restul”. Cei mai mulţi vor alege varianta a doua iar nu după mult timp asta va deveni un standard, va fi chiar cheia succesului.

Dar să revenim. Înainte de ’90 exista legea nr. 37/1975 privind sistematizarea, proiectarea şi realizarea arterelor de circulaţie în localităţile urbane şi rurale. Aici se spunea că lăţimea minimă a unui trotoar este de 1m. Oricît te-ai fi dat peste cap, nu puteai face un drum fără trotoar. Doar că, aşa cum vă spuneam, legea a fost abrogată şi în lipsa unei alte norme care să-i oblige să facă drumurile într-un anumit fel fiecare a făcut ce-a vrut. Bani să iasă! Ce dacă maşina de gunuoi abia are loc să treacă? Iar dacă o să fie vreun incediu… doamne fereşte!

Bun şi acum se mai poate face ceva? Drumul a fost făcut aşa cum a fost făcut. Au apărut case, blocuri, nu se mai pot da blocurile 3 metrii mai în spate. Aşa e, dar cei care au cumpărat şi au construit în zonă au ştiut în ce se bagă. Sau ar fi trebuit să ştie. E de înţeles că vor ca drumul să fie asfaltat şi întreţinut pe banii primăriei dar, pe de altă parte, dacă e drum public eu mă pot duce pe acolo fără să fie nevoie să dau explicaţii nimănui. Şi trebuie să o pot face în condiţii de minimă singuranţă. Cînd o să treacă băiatu’ lu’ tata cu cayenne-ul o să mă aşepte să trec? Sau o să claxoneze şi o să mă bage în … ? Şi cum rămîne cu persoanele cu dizabilităţi? Sau cu femeia din poza de mai sus cu copilul în cărucior? Trebuie să fie ceva pentru care să putem da primăria în judecată. Sugestii?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *