Am vrut să scriu chiar atunci despre cazul ăsta dar am așteptat să existe o hotărâre judecătorească definitivă. În 2016 (știți că justiția nu se grăbește) am avut o problemă de sănătate și se punea problema unei operații. Cumva am ajuns la unul din cei mai buni chirurgi din domeniu, la dl. Ghemigian. Pentru că problema mea era complicată ar fi trebuit creată o echipă interdisciplinară de chirurgi. Așa că dl. Ghemigian mă trimite la Sanador, la dl. Ioan Cordoș să îl rog să vină la Parhon să facă operația împreună. Mi se pare un pic ciudat că eu personal trebuie să mă ocup de toate astea dar e sănătatea mea în joc așa că mă duc la dl. Cordoș. Ăsta se uită pe documente, pe imagini și ajunge la concluzia că ce am eu nu e chiar așa de grav și se poate descurca el singur. Nu mai trebuie să vorbesc cu nimeni, mă rezolvă el. Ba chiar mă și programează la operație, peste câteva săptămâni. Mă întorc la dl. Ghemigian și îi spun toate astea. Nu e deloc surprins. Zice:
Bine mă… dacă crede că doar el e pe lumea asta… du-te la el… Dar să-i zici să-ți facă și adenopatiile alea…
Ca și cum mi-ar fi zis „să-i zici să-ți facă și niște cartofi prăjiți”. Cum să-i zic eu unui medic ce să facă? E ca la restaurant, dai comandă? Dl. Ghemigian vede că m-am blocat și îmi dă un sfat pentru care îl apreciez și acum:
Băi băiatule, ai avut ghinion. Du-te și tu în Germania sau în Austria sau în Turcia.
Omu’ mi-a zis clar și m-a făcut să nu mai am la ce să mă gândesc. Așa că am împrumutat bani, mulți bani, și m-am dus în Austria, unde sunt operat de un profesor de la Universitatea din Viena. Inutil să spun că statul nu mi-a dat nici un ban. De altfel, nici nu am așteptat. Terapia merge bine, ăia din Viena îmi zic că sunt vindecat și mă trimit acasă. După o vreme, trebuie să mă duc la control, să văd dacă totul e în regulă, așa e procedura.
Cum spuneam, dl. Ghemigian mi-a făcut o impresie foarte bună. A fost sincer și direct. Exact așa cum aș vrea să fie orice medic. Doar că el e chirurg și mie îmi trebuie un endocrinolog. Caut pe net și dau de unu Corin Badiu, care lucra, pe vremea aia, și la clinica Regina Maria. Zic perfect, mă duc mai bine la privat, mă feresc cât de mult pot să mă duc la stat. Îmi fac programare și ajung la ăsta. Omu’ fiind profesor universitar, e aproape o sută de euro consultația. Îi spun toată istoria, îi arăt toate documentele. Se uită foarte repede pe ele pentru că sunt în germană. Mă întreabă dacă nu vreau să fac și o ecografie. Ba da, fac ce mi se recomandă, sunt pacient model. Și vine surpriza. Dă un telefon, și chiar în momentul ăla, un coleg de-al lui, și de la Parhon și de la Regina Maria, are timp și ar putea să-mi facă ecografia. OK. Mă duc, o plătesc (cum altfel?) și mă prezint la dl. Daniel Mihai și el medic endocrinolog dar care știe să facă ecografii foarte bine.
Ce-or fi vorbit ăștia la telefon nu știu, dar sunt convins că Badiu i-a zis lu’ ăsta să mă sperie. Lucru pe care de altfel Daniel Mihai îl face cu exces de zel. Concluzia: în Viena m-au operat niște măcelari și trebuie să vin cât mai repede la Parhon să mă operez din nou. De data asta ca lumea. Sunt șocat. Am dat o căruță de bani. Cu banii pe care i-am dat în Viena îmi puteam lua o garsonieră în București. De ce să-și bată joc de mine un profesor universitar de la Universitatea din Viena? Ca să nu mai zic că acolo m-au văzut mai mulți medici. S-au vorbit toți să mă facă?
Stau ca pe jar câteva zile și mă duc la Parhon când m-au chemat. Ajung dimineață, prea dimineață, stau pe hol câteva ore. Acolo multă lume amărâtă. Până la urmă e spital și, din câte am înțeles, singurul spital de endocrinologie din București. Dl. Daniel Mihai mă vede pe hol, își aduce aminte de mine și mă întreabă dacă mi-am adus pijama. Nu-mi adusesem. După alte câteva ore mă primește Badiu. Îi spun cine sunt și de ce am venit. Da, își aduce aminte. Mă invită să iau loc pe scaun. Îi mulțumesc și mă așez. Se uită la mine. Eu mă uit la el. Sunt obosit și speriat. Nu zic nimic. Nici el. Doar ne uităm unu la altul. Cred că am stat așa cel puțin un minut dar mie mi s-au părut vreo zece. Pur și simplu nu-mi venea nimic în minte. Până la urmă Badiu pune capăt situației jenante în care ne aflam și îmi zice:
Ieșiți un pic afară că am ceva treabă și o să vă chem eu înapoi.
Rămân mască, dar ce să fac? Ies. Mă duc înapoi pe hol. Vă gândiți că există o sală de așteptare? Nu. Nu există. Aștepți pe hol, în fața ușii. Mă dor picioarele de mor. Încerc să mă gândesc de ce m-a chemat înăuntru dacă avea treabă? Și cum dracu și-a adus aminte că are ceva de făcut, uitându-se fix la mine? Nu mă prind. Oricât încerc să mă gândesc nu-mi vine nimic. O sun pe nevastă-mea și îi spun ce mi s-a întâmplat. Nici n-am terminat bine și mă întreabă:
Da’ tu i-ai dat plicu’?
Băii… Și doar aveam plicul la mine. Dar în 38 de ani nu învățasem unul din cele mai simple și importante lucruri. La doctori plicul se dă înainte, nu după. Dacă nu dai… ieși un pic afară. Atât de simplu. Atunci, în acea secundă, pe holul spitalului, am avut o revelație, am realizat ce caut eu acolo. Dar mi-am zis să am răbdare, să le fac jocul, să mă conving că într-adevăr așa e. Am așteptat să mă invite din nou înăuntru. După ce m-am așezat din nou pe scaun m-a întrebat:
Ei? V-ați mai gândit?
Parcă îmi dăduse o problemă de logică și eu trebuia să-i aduc rezolvarea. Dar da. Mă gândisem. Am făcut abstracție de faptul că erau asistente în cabinet, am scos plicul și l-am pus pe birou. Nu s-a uitat ce e înăuntru l-a băgat în buzunar și a mers cu mine să mă mai consulte unu’. De data asta știam lecția și aveam noroc că trecusem pe la bancomat cu o seara înainte. Plic nu mai aveam dar se pare că ăsta e un amănunt mai puțin important. Merge și fără plic, fără bani nu.
Exact cum mă așteptam deja, nu mai era așa urgent, făcusem bine că nu venisem cu pijamalele la mine, dar va trebui să revin peste două-trei săptămâni la „control”. N-am mai revenit.
Împotriva dl. Corin Badiu și a celuilalt de la Parhon, a cărui nume nu l-am reținut, nu aveam nici o dovadă. Îi dădusem bani dar nu scria mită pe ei. Nu era un flagrant. Dar aveam rezultatul ecografiei dl. Daniel Mihai, care, pentru a-și ajuta maestrul, nu a avut nici un fel de jenă să scrie pe raportul medical un diagnostic complet greșit. Așa că l-am dat în judecată. Nu am nici cea mai mică îndoială că au făcut tot circul ăla pentru șpagă.
– va urma –