Darea în plată sau legea conversiei? Sau niciuna? Părerea mea este că devalorizarea francului a creat suficiente cazuri sociale încît să fie justificată intervenţia statului. Dar această intervenţie trebuie să ţină seama de cîteva aspecte, cum ar fi:
Băncile nu trebuie obligate să accepte pierderi dacă au respectat legea.
Să spui că băcile au fost lacome, că au făcut „inginerii financiare”, că nu s-au mulţumit cu un cîştig decent ci au vrut să cîştige cît mai mult într-un timp foarte scurt nu reprezintă deloc o învinuire. Foarte bine că au profituri record. Despre asta e capitalismul. Despre a cîştiga bani. Cît mai mulţi posibil. Şi folosind orice „inginerie” care este legală. Şi asta trebuie subliniat aici. Pentru că, dacă băncile au încălcat vreo lege atunci trebuie să suporte integral toate costurile, ba chiar să-i şi despăgubeasă pe acei clienţi.
Există deja cîteva zeci de hotărîri judecătoreşti definitive (printre care şi aceasta) prin care s-a decis că băncile au acţionat ilegal. Am să citez din motivarea unei astfel de hotărîri (disponibilă aici), cu menţiunea, foarte importantă de altfel, că informaţia prezentată s-ar putea să nu fie 100% reală. După cum ştiţi instanţele nu sunt obligate să publice motivarea ci doar soluţia pe scurt.
Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari dat fiind faptul că CHF-ul este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi în consecinţă creşterea valorii faţă de moneda naţională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată (…) consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.
OK, să zicem că „experţii financiari” de la noi (indiferent cine or fi ăia) ştiau de „hipervalorizarea” francului. Dar cum de ăia din Polonia sau din Ungaria sau de oriunde altundeva nu şi-au dat seama? Înseamnă că avem cei mai tari experţi. Bine, întrebarea e, dacă tot era previzibil ce o să se întîmple cu francul cum de nu era previzibil că vor fi foarte mulţi care nu îşi vor mai plăti ratele? Sau tocmai asta era ideea, să transforme oamenii de rînd în sclavi?
De observat că acest caz este construit în jurul ideii că băncile trebuiau să notifice clienţii (eventual în scris) că francul s-ar putea devaloriza. Dar aici trebuie avut în vedere prevederile art. 1578 din Codul Civil, valabil la aceea dată, care spunea că:
Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerică arătată în contract.
Intamplandu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii
Cu alte cuvinte faptul că dacă te-ai împrumutat în CHF trebuie să dai înapoi tot CHF indiferent de curs era o prevedere expresă din legislaţia de la momentul respectiv. Între timp (în 2011) a fost adoptat noul Cod Civil şi articolul de mai sus a fost abrogat. Faptul că banca trebuie să te informeze despre ce oricum prevede legea este un lucru extrem de discutabil. Iar să spui că francul „este o monedă instabilă” şi că era „previzibil” ce urma să se întîmple este deja prea mult. Repet (şi sper), motivarea prezentată s-ar putea să nu fie reală. Dacă chiar este aşa înseamnă că judecătorii pot spune orice, indiferent dacă are legătură cu realitatea sau nu. Cum se rezolvă problema împrumuturilor în CHF este important doar pentru cei implicaţi direct dar cum se face justiţia ne priveşte pe toţi.
Aşa cum am spus şi mai sus statul trebuie să se implice şi să-i ajute pe cei în dificultate. Din acelaţi motiv pentru care îi ajută pe cei afectaţi de inundaţii de exemplu. Pentru că a avut loc un eveniment imprevizibil care riscă să îi ruineze. După părerea mea statul trebuia să negocize cu băncile un curs de conversie al soldului (între 3 şi 4) şi să propună clienţilor un curs acceptabil (undeva între 2,5 şi 3) iar diferenţa să fie suportată de la buget. Şi pentru că s-ar fi cheltuit banii noştri, ai tuturor, ar fi trebuit ca această soluţie să se aplice numai cazurilor sociale şi nu speculanţilor.
Pentru că ar fi scăzut riscul, băncile ar fi acceptat (de bunăvoie) o conversie la un curs mai mic iar clienţii ar fi acceptat (tot de bunăvoie) cursul negociat de stat. Contractele ar fi fost modificate prin acordul părţilor deci nu ar fi fost nici o problemă juridică.
Ar mai fi de spus, în acest context, că o lege extrem de necesară, aceea a falimentului personal nu este nici acum în vigoare. Probabil că nu aduce atîtea voturi cît o dare în plată sau o conversie „bine” făcută.