Unanimitate

Adică toți. Niciunul din cei nouă judecători ai Curții Constituționale nu a fost impresionat de pledoaria mea. În zadar le-am spus că a face un referendum național pe care ulterior să-l arunci la gunoi este orice numai democrație nu. Degeaba am susținut că singura cale de reintra în normalitate (și legalitate) este ca ei, Curtea Constituțională, să decidă soarta referendumului din 2009 pentru trecerea la un parlament unicameral format din maxim 300 de persoane. Mai bine să ne facem că nu vedem. Mai bine să inventăm scuze, să ne fofilăm. Toate astea îmbrăcate bineînțeles în haina înaltului profesionalism, a academicianismului; Dorneanu se iscălește ”prof. univ. dr.”

Și ce mult ar fi însemnat ca măcar unul, doar unul, din cei nouă judecători să ne dea dreptate! Ar fi însemnat că printre ei sunt și oameni onești, că nu sunt toți o apă și-un pământ. Că mai e o nădejde. Dar nu. A fost unanimitate. Niciunul nu a vrut să treacă de partea poporului. A rămas cum au stabilit. Referendumul este o chestiune politică (!?) și nu poate avea decât urmări politice (adică niciuna). Este absurd. Referendumul este arma (unealta) democrației. Într-o democrație autentică nimic nu poate fi peste un referendum național. Nici lege, nici ordonanță, nici măcar hotărâre judecătorească. Nimic. Referendumul este expresia suveranității naționale, cum, de altfel, au recunoscut chiar ei.

Așa cum spuneam într-un articol precedent: Aplicarea referendumului din 2009 depinde de judecători. Evident, cu condiția ca judecătorii să fie corecți și nu doar niște impostori aflați în slujba clasei politice.

Cel puțin teoretic, Curtea Constituțională poate obliga clasa politică să pună în aplicare referendumul din 2009. O poate face în cadrul unui mecanism numit ”soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională”. Dar prima etapa procedurală este ca ea, Curtea Constituțională, să fie legal sesizată. Pentru că nu oricine poate apăra democrația și statul de drept! Nuuuu. O pot face doar unii, doar cei iluminați. E o taină, un ritual ezoteric.

În toată România există doar cinci persoane care se pot adresa Curții Constituționale pe tema asta. Doar cinci. Bine, ei se mai schimbă din când în când, nu sunt mereu aceeași cinci. Sunt cei cinci nominalizați de Art. 146 lit. e) din Constituția României.

Și evident că fiecare din cei cinci are planurile lui, socotelile lui, până la urmă cine ar vrea să fie asociat cu un turnător ca Petrov? Și că tot veni vorba am s-o spun încă odată. Petrov este un om care a făcut foarte mult rău României. Locul lui e la pușcărie. Referendum din 2009 a fost o fentă prin care a mimat dorința de reformare a statului cu scopul real de a ajunge din nou președinte. Știm asta. E limpede ca lumina zilei. Dar totuși, nu putem ignora un referendum doar pentru că i s-a spus consultativ. Consultativ înseamnă doar că nu are urmări directe, imediate. De a doua zi nu se întâmplă nimic. La fel ca Brexitul. E nevoie de oarecare timp (evident nu infinit) în care autoritățile să se hotărască cum să fie în concret. În cazul nostru să facă un proiect de revizuire a Constituției care să conțină, pe lângă oricâte alte modificări, și asta cu parlament unicameral format din maxim 300 de persoane. Iar acel proiect trebuie să fie supus unui nou referendum, unul decizional. Deci dacă considerați o tâmpenie ce a făcut Petrov cu referendumul lui consultativ (și da, ar putea fi) ei bine, pur și simplu să votăm „NU” la referendumul decizional și nu se va schimba nimic. Dar numai așa putem vorbi despre democrație în România. Altfel, toată povestea asta cu statul de drept, cu suveranitatea poporului român, cu democrație, cu idealurile revoluției din 1989, tot ce scrie în Constituție nu e decât abureală. Vorbe în vânt.

Deci i-am cerut Președintelui României (el fiind unul dintre cei cinci de care vorbeam mai sus) să-și folosească dreptul dat de Constituție și să pună pe masa Curții Constituționale problema referendumului din 2009. Ne-a trimis la plimbare. Și el și Ludovic Orban și Florin Cîțu și chiar Anca Dragu (că tot sunt unii care cred că PNL sau USR ar lupta pentru democrație). Așa că i-am dat în judecată. Am pierdut (nici o surpriză). Motivul?

Acest refuz (de a sesiza Curtea Constituțională n.a.) nu poate avea natura juridică a unui act administrativ

Dacă așa se interpretează legea, ei bine, această interpretare a legii este neconstituțională, am zis noi. Și așa am ajuns la Curtea Constituțională, care, fără nici o jenă, ne-a zis (a se vedea Decizia nr. 579/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 1077 din 10 noiembrie 2021 – disponibilă aici ):

24. Constituția, prin art. 146 lit. e), consacră dreptul, și nu obligația Președintelui de a cere Curții Constituționale soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice. Pentru declanșarea controlului de constituționalitate, în condițiile art. 146 lit. e) din Constituție, este necesară și suficientă voința titularului dreptului de a cere soluționarea conflictului. Actul de decizie în această fază este per se un act de voință, iar, potrivit dispozițiilor constituționale menționate, Președintele are deplina libertate de a formula sau nu o asemenea cerere. Opțiunea sa este asumată în plan politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru.

Cu alte cuvinte e cum vrea **** lui. Ce democrație? Ce stat de drept? Ce suveranitate a poporului? Este o opțiune asumată politic! Ce înseamnă asta? Nimic, evident. Nici o consecință juridică. Nu îl mai vota dacă nu îți place. La asta se rezumă democrația noastră. Votează și după aia du-te la culcare. Te trezesc ei peste patru ani.

Dar nu e numai călcarea în picioare a sensului democrației, este și negarea propriei sale jurisprudențe. Pentru că, cu o altă ocazie (Decizia 459/2014 disponibilă aici), Curtea Constituțională stabilise că o atribuție constituțională a Președintelui României poate fi atacată în contencios administrativ, în anumite condiții. Doar că acum vremurile s-au schimbat, interesele sunt altele. Acum:

28. (…) Curtea constată că în cauza de față nu sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele acestei decizii, care a vizat o altă situație juridică (numirea în funcție a unui judecător la Curtea Constituțională), respectiv o altă prerogativă a Președintelui României, reglementată printr-un cadru normativ diferit și a cărei exercitare se concretizează într-un act juridic diferit (decret).

Să le luăm pe rând.

  1. Da, este vorba de o altă situație juridică, o altă prerogativă. Odată ai dreptul Președintelui de a numi un judecător iar a doua oară ai dreptul Președintelui de a sesiza Curtea. Ele sunt diferite dar fac parte din aceeași categorie, aceea a drepturilor constituționale ale Președintelui României. Așa cum o dacie e diferită de un opel dar tot o mașină e.
  2. Ele (prerogativele de mai sus) sunt reglementate printr-un cadru normativ diferit. Da, așa este. Dar asta nu are absolut nici o importanță pentru că toate argumentele pro sau contra trebuie să fie raportate exclusiv la Constituție. Evident că pentru o chestie se dă o lege și pentru altă chestie altă lege. Nu ai cum să bagi și Codul Rutier și Codul Fiscal în aceeași mare lege.
  3. Exercitarea prerogativelor de mai sus se concretizează într-un act juridic diferit. Asta e așa doar fiindcă voi ați vrea să fie așa. În realitate Art. 100 din Constituție, intitulat ”Actele Președintelui” zice așa:

(1) În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului.

Deci, din punct de vedere constituțional, toate actele Președintelui emise în exercitarea atribuțiilor sale sunt decrete. Fie că e vorba de numirea în funcții publice, fie că e vorba de a decora pe careva, fie orice altă atribuție, toate astea ar trebui să fie decrete. Acum, că voi acceptați ca atribuția Președintelui de a sesiza Curtea Constituțională să poată fi făcută și printr-o simplă cerere, care să nu trebuiască publicată în Monitorul Oficial, asta este greșit. Din punct de vedere strict constituțional orice act al Președintelui României emis în exercitarea atribuțiilor sale este un decret (tipic sau asimilat). Punct. Așa scrie. Împărțirea în decrete și nedecrete ați făcut-o voi, tocmai ca să puteți spune odată așa și altădată altfel. Este o invenție care nu are nici o legătură cu textul constituțional.

Dar când ești un escroc și te cheamă Dorneanu, când scopul tău e să-ți aperi foștii colegi de partid, când știi că tu poți decide orice fără să existe o altă instanță care să te tragă de urechi, atunci da, poți spune ce vrei.

Bine, de Dorneanu știam. De Enache la fel. Dar ceilalți? Și restul sunt la fel?

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.