Contractele cu statul ar trebui să fie publice

De ce merg lucrurile aşa de rău în România? Majoritatea celor care îşi pun întrebarea asta răspund: „pentru că se fură”. Şi au dreptate. Dar raţionamentul se opreşte aici. Cel mult vor cere ca cei vinovaţi să intre la puşcărie. Şi după? Practica noastră arată că nu e suficient să schimbi oamenii.  Nu am avut noi chiar şi „cel mai cinstit guvern”? A schimbat asta cu ceva lucrurile? Nu. De fiecare dată au venit alţii care au furat la rîndul lor din ce mai rămăsese. Şi, ca într-o comedie absurdă, cei care fac prăpădul cel mai mare sunt cei care strigă cel mai tare „hoţii”.

Revin la problema iniţială. Haideţi să mergem un pic mai departe. Să ne întrebăm de ce se fură atît. La prima vedere pare o întrebare puerilă. Aşa e natură umană, veţi zice. Cine trage sforile va avea mai întîi grijă de buzunarul lui. Nu zice şi provebul că „cine împarte parte-şi face.” Eu cred că e mai mult de atît. Se fură pentru că e uşor să furi. Deşi „uşor” este un termen oarecum relativ în contextul ăsta. Trebuie să fii în cîrdăşie cu alţii, să faci „manevre”, să „ştii jocul”. Nu e chiar pentru oricine. Dar odată îndeplinite cîteva minime cerinţe totul devine simplu.

Pe scurt schema este următoarea. Pentru o anumită lucrare se face o licitaţie pe care o cîştigă firma care trebuie. O poate cîştiga chiar pe bune, oferind preţul cel mai mic. După care vine statul şi spune „stai să vezi că am uitat să trecem aia sau ailaltă în caietul de sarcini. Hai să facem repede un act adiţional în care să băgăm tot.” Evident că acum preţul e de 10 ori mai mare. Cazul cel mai reprezentativ este cel al Stadionului Naţional care pînă la urmă a ajuns să coste aproape dublu faţă de momentul iniţial. Acest „dublu” ascunde însă vreo sută de milioane de euro sustrase din buzunarul nostru, prin bunăvoinţa domnului doctor Sorin Oprescu şi a altora ca el. Pentru că s-au „omis” unele lucruri care „au trebuit corectate”. Iar dacă ceri detalii ţi se răspunde „Ne pare rău dar aceste date sunt confidenţiale”. Ca să nu mai zic că, în cazul Bechtel, contractul pur şi simplu a dispărut.

Dacă vrem să schimbăm ceva nu trebuie să schimbăm doar oamenii. Trebuie să facem cumva să nu mai fie atît de uşor să poţi fura. Trebuie să existe un mecanism prin care opinia publică, şi specialiştii,  să fie la curent cu ce fac autorităţile la fiecare pas. Şi asta, după părerea mea, se poate face dacă contractele cu statul vor fi publice. Haideţi să cerem lucrul acesta!

Prin stat înţeleg atît autorităţile locale (primăriile) cît şi cele centrale (guvern). Aş adăuga chiar şi companiile cu capital majoritar de stat. Sigur, pot exista unele contracte, care, prin natura lor, au caracter secret. E vorba, în principal, de cele din domeniul apărării naţionale. Mă limitez doar la contractele comerciale.

Pe lîngă faptul că ar mai opri din risipa de acum ar mai fi un mare avantaj dacă contractele cu statul ar fi publice. O greşeală nu se va repeta de multe ori. Să presupunem că o firmă asfaltează toamna o stradă şi primăvara următoare e plină de gropi. Dacă lucrul ăsta s-a datorat unor factori obiectivi (de exemplu compoziţia asfaltului) va putea fi corectat atît în oraşul unde s-a făcut lucrarea respectivă cît şi în altă parte.

Toate bune şi frumoase dar avem o mare problemă. O astfel de lege ar trebui votată de parlament.  De acelaşi parlament obişnuit cu „aminstii” sau cu „dări în plată”. Dar cred că mă gîndesc deja mult prea departe. Pentru că, noi, cetăţenii, trebuie să strîngem 100.000 de semnături pentru ca această propunere să ajungă iniţiativă legislativă. Atenţie, doar iniţiativă legislativă şi nu lege. Doar ca vreun parlamentar ignorant să poată spune „nu o oportună, acum, o astfel de lege.”